Personalitate creatoare, originală, modestă, scriitoarea și regizoarea de teatru Chris Simion-Mercurian își pune sentimentele și trăirile marcate de un eveniment tragic al vieții sale în această carte intitulată,, Ce ne spunem când nu ne vorbim,,. După ce am primit cartea văd că este de fapt un jurnal mai atipic, fiind redarea unor mesaje text în corespondența celor două personaje( imaginare?) Floarea Soarelui și Zmeul Albastru, mesaje pe care autoarea nu le-a trimis niciodată. Dar pe măsură ce lecturez văd cu adevărat mesajul : orice încercare are un scop, nu înceta să cauți soluții, toți trebuie să ne schimbăm la un moment dat. Cartea are un impact motivațional, iar pe mine personal m-a impresionat câtă dorință de viață transpun aceste mesaje, efemerul lucrurilor mici și poate banalul zilei, dialogul personajelor,,imaginare,, rezumat la clipe.
,, Vise, vise, vise…Ce săraci am fi dacă nu am avea vise. Mare parte din viață ne-o petrecem dormind și visând. Mi-e un dor nebun de Portița, să mănânc ciorbă cu apă din Razem, să adorm cu valurile la nas, să mă ascund într-o scorbură de nisip și să citesc Chuck Palahniuk la umbră când soarele se dezlănțuie în miezul zilei, să am pielea sărată și plină de nisip, să umblu descultă și dezbrăcată, doar cu o eșarfă aruncată pe mine când trebuie să mă duc la duș, să mă pierd în discuții interminabile pe vreo terasă rătăcită și să ascult un concert de vioară la lumina focului de august. Visez!!! Cine știe dacă va mai fi….ca în cer…,,
,,La ce îmi mai trebuie umbrela, dacă este spartă și plouă prin ea? La ce îmi mai trebuie pansament pentru minte dacă minciuna asta despre viață și moarte, pe care o ține Dumnezeu și nu o dezleagă, ne sfășâie ființa în bucăți ori de câte ori încercăm să ne apărăm libertatea? Politica tăcerii. Politica lui Dumnezeu. Disperarea pleacă întotdeuna din neîncredere. Iar neâncrederea pleacă întotdeauna din trădare. Și atunci ce faci? Își încrucușezi mâinile la piept, aștepți sfârșitul și până atunci râzi. Că doar nu poți să nu râzi. Asiști la o farsă extraordinară pusă în scenă de Dumnezeu.,,
,,Universul este perfect așa cum se găsește.Tu ești singurul care trebuie să se schimbe. Nimic nu vine din afară.Tu continui să cauți încrederea în ochii celorlalți….cauți fericirea și soluțiile într-o lume care suferă de aceiași boală ca și tine. Oamenii se transformă des în pitici psihologici, mai mici decât o insectă. Hoinăresc în lume cu coada între picioare, își întrețin sentimentul de culpabilitate, se tem. De îndată ce atinge acest nivel de degradare, omul nu poate decât să trădeze, să acuze, să se lamenteze, să se autocompătimească și să mintă. Este atât de orb încât nu poate recunoaște că în umbra unui eșec, aparent nesemnificativ, există o boală a întregii ființe.,,
Dacă nu v-am convins încă să lecturați cât mai degrabă ,,Ce ne spunem când nu ne vorbim,, închei cu un paragraf asupra căruia putem să reflectăm cu toții, tineri sau bătrâni, buni sau mai puțin buni, încrezători sau slabi.
,, Tot ce se află în afara noastră, lumea pe care o vedem, o atingem, oamenii, circumstanțele, evenimentele pe care le întîmpinăm sunt o revelație a modului nostru de a gândi. Rolurile în care suntem încă încarcerați ne dezvăluie rănile pe care nu ni le-am vindecat.În om, chiar și în cel mai decăzut, există o voință involuntară, o conștiință inconștientă…o unitate zdrobită care strigă atunci când este scoasă la iveală.Tot ceea ce așteptăm cu nerăbdare se întâmplă. Visele se adeveresc mereu, până și cele mai sceptice. Doar să nu uităm că lucrurile nu se schimbă și nu se vor schimba niciodată. Numai noi ne schimbăm.,,
