PREFAȚA UNEI CĂRȚI – DIANA CUJBA

Câți dintre pasionații de lectură nu s-au regăsit, cel puțin o dată, într-o carte, într-un personaj? Cu siguranță că mulți dintre noi ne regăsim deseori în personaje, situații, în povestea unei cărți. Pentru că fiecare dintre noi are propria poveste. O viață trăită sau de trăit.

Întâlnirea cu Diana Cujba mi-a adus o mare bucurie având ocazia să cunosc îndeaproape omul Diana Cujba. Iar pesoanele speciale nu se caută. Ți le prezintă viața.

Cu un aer desprins din alte timpuri, dar extrem de proaspăt, plină de modestie și cu o bucurie enormă de a vorbi despre proiectele sale de viitor, dar și despre trecut.

Povestea Dianei Cujba, ne duce în Bucureștiul anilor ’70, anii copilăriei și adolescenței acesteia. Locul pe care îl numește invariabil,, acasă,, indiferent pe unde viața i-a purtat pașii. Atunci când spune cuvântul ,,acasă,, Diana revede casa copilăriei sale, locul de care o leagă unele din cele mai frumoase amintiri. O copilărie frumoasă, așa cum exista în acele vremuri, fără rețele sociale, calculatoare. Cu plimbări prin parc, jocuri reale și prieteni adevărați.

Este momentul de a face loc mărturisirii Dianei că adevărata sa ,,jumătate,, este prietena sa cea mai bună, pe care a întâlnit-o în urmă cu aproape 35 de ani în urmă. Rememorează și acum acea zi când soarta a făcut ca cele două să se întâlnească, două necunoscute îmbrăcate la fel. Părea puțin amuzant, așa că cele două și-au întins mâna, s-au prezentat iar de atunci au rămas nedespărțite. Nici timpurile și nici distanța nu au ștribit din această frumoasă prietenie. Dimpotrivă, s-a consolidat de-a lungul timpului și a devenit mai profundă. Diana spune că există o conexiune atât de puternică între acestea încât ar putea petrece o zi întreagă fără a-și spune nici un cuvânt dar cu toate acestea să se înțeleagă perfect. Asta nu poate decât să confirme că este adevărat ce se spune despre prietenie, anume că este un singur suflet în două corpuri. O latură a omului Diana Cujba.

Diana și-a petrecut mare parte a tinereții în Italia, unde a plecat mânată de dorința de a-și face un rost mai bun în viață. Iar soarta i-a zâmbit, cum a făcut-o de multe ori înainte. Aici a întâlnit bărbatul ideal. Era fericită. Se considera norocoasă.

Zâmbea vieții, zâmbea norocului. Soarta zâmbea și ea, la rândul ei….dar este un zâmbet ironic, nelipsita ironie a sorții( cum descrie chiar Diana starea unuia dintre personajele din ultima sa carte).

Iar Dianei, tot soarta i-a arătat și cealaltă parte, în scurt timp fiind profund dezamăgită și rănită sufletește de cel pe care îl idolatriza. A fost un moment dureros mai ales că purta rodul dragostei lor. Dar viața merge înainte. A urmat o luptă acerbă pentru supraviețuire dar și pentru tutela fiului abia născut. Diana mai avea o datorie: propria mamă. Icoana sa, motivul pe care îl găsim în fiecare scriere, despre care Diana spune:,, Mama a fost totul pentru mine, și continuă să-mi lumineze, să-mi bucure viața,,.

Italia i-a devenit astfel casă, fiind țara de care este legată sufletește pentru totdeauna. Și nu doar datorită fiului acesteia, rămas în Italia, ci mai ales pentru tot ce a trăit și învățat acolo. Acolo i-a rămas o parte din suflet. La propriu.

Ființa supremă căreia i se datorează scrierile Dianei esta propria mamă. O mamă a cărei soartă a fost și mai grea, ultimii 20 de ani depinzând doar de fiica sa, Diana. Datorită problemelor medicale care îi limitau posibilitatea de deplasare și-a petrecut peste 20 de ani în casă, privind îndelung de la geam viața ce părea că se scurge încet, zi după zi, anotimp după anotimp.

Diana a urmat un curs de cosmetician, pentru a se întreține pe ea și pe mama acesteia lucrând multe ore într-un salon de înfrumusețare din Italia. Aici veneau, ca peste tot în lume, cliente cu diferite povești de viață.

Așa a început totul. La început, Diana scria zilnic o poveste de câteva rânduri, cum le numește chiar ea ,,bilețele,, pe care le lăsa mamei să fie citite la micul dejun sau prînz, încredințată fiind că nu se va mai simți singură în preajma personajelor. Mai apoi, scrierile Dianei au devenit tot mai ample, transformând simplele povestiri din câteva rânduri, în adevărate nuvele. Cum mama sa devenea tot mai captivată de povestirile Dianei, a încurajat-o să continue și chiar să le publice. Iar Diana a ascultat-o, cu promisiunea de a continua. Iar atunci când mama sa a plecat între îngeri, a hotârât ca tot ceea ce scrisese pentru mama, să devină cărți, iar banii obținuți din vânzarea cărților să fie donați în beneficiul unor azile pentru vârstnici. O promisiune pe care a dus-o la bun sfârșit nu doar o dată, ci de mai multe ori, având publicate până la acest moment patru cărți: ,,Nuvele,, Microbuzul cu 8 locuri,, ,,O dată în viață,, și ultima,,Secretul de pe vapor,,.

Cu aceiași sinceritate Diana a continuat să scrie povești de viață sau din imaginație, dar în care ne regăsim deseori cu toții. Iar dăruirea cu care a scris pentru mama sa, o împarte cu dragii ei cititori. La fel și promisiunea făcută mamei. Diana încheie astfel ultima sa carte publicată:,, …deschid brațele, vă strâng pe toți la inima mea; fără voi poveștile mele n-ar exista și promisiunea făcută mamei mele s-ar fi pierdut pe drumul vieții, cum se pierd atâtea.,,

Pe lângă scris, Diana a profesat ca și cosmetician, apoi ca asistent medical, iar mai recent a terminat și Facultatea de psihologie. Cunoscând-o mai aproape pe Diana îmi dau seama cât de mult înseamnă oamenii pentru ea. Cititorii, dar și cei din jur, oamenii cu care împarte atât clipele frumoase cât și cele mai puțin frumoase. Cât de mult contează empatia, dar și faptul că dăruind frumos, facem zile sau chiar vieți mai frumoase. Chiar recent, Diana s-a prezentat elevilor Liceului Teoretic din Carei, în dorința de a-i inspira, motiva și încuraja, pentru că la această vârstă mulți tineri sunt confuzi în sentimentele lor, în candoarea adolescenței, maturizați cumva prea devreme. Vorbindu-le despre cărțile sale dar și despre unele aspecte ale vieții, urmărită de zeci de adolescenți, Diana subliniază atât de frumos simplitatea copilăriei, cum spunea și Mark Twain,,  Raiul este cerul,ochii copiilor și florile. Dar aceste vorbe ne sunt dedicate tuturor, pentru a ne reaminti cât de frumos se vede lumea prin ochii unui copil.

Acum Diana lucrează la o nouă carte, în care se vor regăsi șase povești de viață  ale unor vârstnici ce își petrec ultima parte a vieții într-un cămin. Cine sunt aceștia, care a fost viața lor și cum au ajuns în acel loc, vom afla în următoarea carte a Dianei, pe care o aștept cu aceiași nerăbdare. Cărțile publicate până acum vor fi traduse în limba italiană și anul viitor vor fi prezentate publicului italian, în semn de respect adus Italiei, țara de suflet a Dianei. Altruistă ca întotdeauna, banii obținuți din vânzarea cărților vor ajunge la case de copii din Italia. Diana lucrează la un manuscris pe care îl dedică fiului său, în care dorește să scoată la iveală cele mai profunde emoții, trăiri, amintiri. Este povestea sa, a Dianei. Prefața unei cărți aș spune, având convingerea că povestea nu se va sfârși aici.

Pe coperta cărții ,, Microbuzul cu 8 locuri,, se găsește imprimat citatul lui Joseph Chaim Zinker( un cunoscut terapeut) :,, O persoană care are curajul de a crea, de a-și depăși limitele, nu participă doar la o minune, ci ajunge la concluzia că în existența proprie este ea însuși un miracol. Nu are importanță aici domeniul de activitate. În fiecare domeniu există același act de celebrare, aceiași plenitudine a expresiei care justifică existența noastră,,. Iar acest citat concentrează în mod fericit tot ceea ce însemnă omul Diana Cujba.

O să închei cu versurile unui poem drag Dianei, devenită melodie ,,A căzut o frunză în calea ta,,(cantautor Constantin Drăghici, Cerbul de Aur,1960).

A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă
Ai zărit-o și-n aceeași clipă
Ai strivit-o călcând peste ea
N-avea grai să strige-n urma ta
Nici puteri să spună cât o doare
Și-a rămas pierdută pe cărare
Ploi și vânt trecut-au peste ea
Stătea lipită de pământ și se-ntreba
Ce-ar face dacă vântul ar lua-o
Și-o clipă-n palma ei ar așeza-o
Dar a rămas acolo undeva…
A căzut o frunză-n calea ta
Și cine știe câte-or să mai cadă
Dar n-ai să știi nicicând
Și nu-ți va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău,
Am fost Eu!