,,Bătaia e rupta din rai.,, Cine nu a auzit această expresie? Cu toate acestea, câți și-au adresat întrebarea: bătaia chiar e rupta din rai, căci ce legătura are cu raiul?
Există atât de multe cazuri privind violența domestică, mai mult sau mai puțin mediatizate.
Însă, recentul caz de la Timișoara pare să fie desprins dintr-un film tragic-comic, tragic pentru că o femeie a fost aproape omorâtă cu bătaia, iar comic, pentru că agresorul, un ,,bărbat,, se apără din postura de victimă.
Nu ar fi primul caz de acest gen, însă gravitatea și creșterea numărului faptelor ar trebui să reprezinte cu adevărat un semnal de alarmă.
Mecanismele violenței sunt prevăzute cu puternice instrumente de negare a actelor de agresivitate, agresorii găsindu-și de cele mai multe ori justificări, care merg de la „n-am atins-o, s-a împiedicat” până la „nu-i vina mea, ea m-a provocat” – cu alte cuvinte „a meritat-o”. Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
Deși zicala este pur românească, violența contra femeilor este universală. După cum universale sunt și tipologiile agresorilor, susțin patru cercetătoare în medicină legală din Spania, (María Castellano Arroyo, Lachica López, Molina Rodríguez și H. Villanueva de la Torre), în studiul Violencia contra la mujer. El perfil del agresor: criterios de valoración del riesgo.
Potrivit cercetătoarelor spaniole, chiar dacă violența domestică, mai ales cea generată de bărbați și îndreptată împotriva femeilor, a fost expusă unor schimbări importante în ultimii ani datorită atenției pe care mass-media și autoritățile publice au acordat-o problemei, toate schimbările legislative, ajutoarele sociale, campaniile de sensibilizare nu reușesc să producă o reală schimbare de mentalitate dacă nu este abordată și problema educațională.
Adevărat, a fost atinsă o primă etapă înspre reducerea acestui flagel, prin conștientizarea fenomenului și prin atenția concentrată pe evaluarea victimelor pentru a identifica măsurile și ajutoarele necesare, însă este necesar să trecem la următorul nivel, extrem de important, pentru a proteja posibilele viitoare victime: identificarea și evaluarea psihologică a agresorului.
În studiul ,,Barometrul Violenței de Gen. Violența împotriva femeilor în România: reprezentări, percepții,, publicat la 13.02.2023 de Centrul FILIA, în ceea ce privește motivele pentru care femeile victime ale violenței nu apelează la autorități, menționează că 96% dintre respondenți consideră că acestea se tem pentru viața lor și/sau a copiilor, 86% dintre respondenți indică drept motiv al neraportării faptul că femeile victime ale violenței nu cred că autoritățile le pot proteja și 85% dintre respondenți sunt de părere că victimele nu apelează la autorități pentru că le este rușine și pentru că nu au unde să locuiască.
Devine limpede că neîncrederea victimei este o problemă de educație și mentalitate socială, de multe ori victima nefiind crezută sau este nevoită de a dovedi comportamentul agresorului.
Studiul cercetătoarelor spaniole este ajutător atât victimelor cât și societății, dar mai ales factorilor abilitați în a pune capăt agresiunii, deoarece acestea identifică patru profiluri clare de agresor, creionând portretele psihologice necesare, atât pentru înțelegerea modului în care apare dinamica violenței, pentru prevenirea momentului declanșator al comportamentului agresiv, cât și pentru evaluarea nivelului de risc pe care agresorul îl reprezintă pentru victimă.
De cele mai multe ori, agresorii au o bună imagine publică, manifestând o capacitate ridicată de disimulare. În cele mai multe cazuri de violență domestică, prietenii și chiar rudele se declară surprinși de latura întunecată a agresorului, pe care n-au perceput-o niciodată, căci agresorul este un bun cameleon. În public, acesta afișează masca normalității, fiind văzut mai degrabă ca o persoană agreabilă, urmând ca acasă, în viața privată, să-și manifeste din plin reala personalitate. Ce declanșează totuși accesele de violență asupra unor persoane aflate într-o situație vulnerabilă? Un cocktail puternic de complexe de inferioritate și stima de sine scăzută, care le provoacă o profundă frustrare, eliberată prin episoade de agresivitate. O agresivitate care merge mână în mână cu frica – agresorii fiind violenți doar cu persoane pe care le consideră vulnerabile și pe care știu că le pot controla. Căci au nevoie să se simtă în control, pentru a-și ostoi anxietățile și nesiguranțele. De asemenea, această nevoie de siguranță îi face să internalizeze stereotipuri și prejudecăți patriarhale, care le justifică violența.
Agresorii suferă, de asemenea, de un grad ridicat de egocentrism (nevoile lor sunt cele care contează), de un nivel scăzut de empatie, de instabilitate emoțională, dar și de o acută dependență, frica lor de abandon aflându-se la un nivel ridicat, drept care recurg la diverse metode de manipulare: de la amenințare la promisiuni și regrete false de tipul „Nu mai fac”.
Din portretul general al unui agresor, cercetătoarele spaniole au analizat diferite tipologii, împărțindu-le în patru mari portrete.
Nevroticul – este de obicei un tânăr introvertit, cu forța scăzută a ego-ului, gestionându-și cu greutate afecțiunile și emoțiile, extrem de instabil din punct de vedere emoțional și afectiv, având o toleranță redusă la sentimentele de frustrare. Este nesigur pe el, dependent, conflictual cu el însuși și cu un nivel ridicat de anxietate. „Când această tipologie masculină stabilește o relație afectivă cu o femeie, își va alege, cel mai adesea, o figură feminină puternică din punct de vedere psihologic, care transmite sentimente de securitate și stabilitate, găsind în această relație liniștirea lipsurilor personale, devenind dependent de ea din punct de vedere afectiv.” Însă nevroticul devine brusc violent atunci când simte fie și cea mai mică respingere – putând interpreta o simplă critică sau o dojană ca pe o amenințare cu despărțirea. Reacțiile unui nevrotic merg de la hărțuire, constrângere și persecuție la agresiune fizică, agravându-se cu cât sunt mai copleșiți de perspectiva unei pierderi.
A doua tipologie identificată aparține agresorului fazic – un bărbat instabil emoțional, extrovertit, nu foarte responsabil cu obligațiile sale de cuplu, care are suișuri și coborâșuri în dispoziție. În viața de zi cu zi, la locul de muncă, își reprimă frustrările și se eliberează doar când ajunge în intimitatea vieții de familie, unde comportamentul lui devine, brusc, exploziv, implicând abuz fizic și/sau psihic, și tot brusc, se calmează. Nu conștientizează urmările episoadelor de violență asupra victimei, de cele mai multe ori mirându-se că aceasta a fost afectată. Replica cea mai folosită de acest tip de agresor este: „Mie mi-a trecut, de ce nu treci peste asta? ”Doar când femeia pleacă sau amenință că îl părăsește sau chiar că îl va denunța, abuzatorul fazic reacționează cerând-i iertare, arătându-se plin de regrete și promițând că nu se va mai întâmpla niciodată, astfel încât să se obțină împăcarea și chiar retragerea plângerii. Însă episoadele de violență se reiau, o situație care pune în pericol femeia, întrucât siguranța ei depinde de nivelul de agresivitate în fiecare moment.
Al treilea tip de agresor este psihoticul. „Acești bărbați, sub aspect emoțional, manifestă afectivitate scăzută, retragere emoțională, rezonanță afectivă mică și o anumită duritate a caracterului, nivelul lor de stimă de sine fiind ridicat, căci sunt independenți, autosuficienți și joacă adesea un rol relevant din punct de vedere social și profesional. Au o grijă patologică pentru imaginea lor socială, drept care manifestă o exigență ridicată față de comportamentul copiilor și al partenerei.”
Când acest tip de bărbat are o relație cu o femeie dependentă, supusă și cu o stimă de sine scăzută, nu va căuta s-o menajeze, ci, din contra, îi va adânci complexele, supunând-o umilințelor, pretențiilor ridicate care, dacă nu sunt îndeplinite, îi provoacă furie și episoade de violență. Cum acești abuzatori au o imagine socială bună, victima nu îndrăznește să-i denunțe, pe de o parte de frică, pe de alta de neîncredere că va fi crezută și că va primi ajutor.
Chiar dacă nu este o tipologie fixă, cercetătoarele identifică și un al patrulea portret de agresor – cel denunțat tardiv. „Merită descrise și acele cazuri în care un bărbat în vârstă, de obicei de peste 55-60 de ani, care deși și-a abuzat partenera o viață întreagă, ajunge să fie denunțat ca agresor doar foarte târziu.”
Aceste abuzuri, denunțate tardiv, coincid cu un fenomen social evident: femeile au devenit în prezent mai conștiente de drepturile lor, alegând să-și facă auzită vocea și să denunțe agresorii, dezvăluind chipurile răului.
Emanciparea, conștientizarea drepturilor și faptul că din ce în ce mai multe femei se dezbară de mentalitățile arhaice care le-au ținut captive în relații abuzive arată, potrivit cercetătoarelor spaniole, că femeile au asimilat mult mai rapid schimbările sociale, adaptându-se mai bine la evoluția socială decât mulți bărbați, care au rămas pe loc, închistați în rolul lor patriarhal, acela de stăpân, pe care au învățat că trebuie să și-l exercite într-o relație. „Aceștia continuă să reacționeze la atitudinea emancipată a soției prin episoade de dominație și agresivitate, cu rezultate uneori foarte grave.”
Pe data de 11 mai 2011 a fost adoptată Convenția Consiliului Europei de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. Situația actuală, la peste un deceniu de la acea dată, este deosebit de dificilă pentru femei.
În anii care s-au scurs de la adoptarea acestui important document, mișcări ultraconservatoare au tot încercat să submineze drepturile femeilor din întreaga Europa. Pandemia de coronavirus a agravat și mai mult situația. Progresele înregistrate în ce privește egalitatea în drepturi la locul de muncă au fost practic anulate, violența domestică a luat substanțial amploare, așa cum s-au înmulțit considerabil și obstacolele în calea accesului la sănătatea și drepturile sexuale și ale reproducerii.
România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014 și a ratificat-o în anul 2016.
Pe data de 1 iunie 2023, și Uniunea Europeană, conștientizând amploarea fenomenului, a aderat la Convenția de la Istanbul.
Convenția de la Istanbul este tratatul internațional cel mai cuprinzător care abordează această gravă violare a drepturilor omului, fiind totodată o chemare adresată societății, în special bărbaților și tinerilor să-și modifice atitudinea, o nouă chemare la egalitate între femei și bărbați, întrucât violența împotriva femeilor este adânc înrădăcinată în inegalitatea dintre femei și bărbați în cadrul societății și este perpetuată de o cultură a intoleranței și a negării.
Dar realitatea este alta.
Doar la nivel național, numărul faptelor penale în domeniul violenței domestice a crescut în primele 4 luni ale anului 2023 cu 6,7%, față de primele 4 luni ale anului 2022, potrivit unui comunicat al Poliției Române.
Lipsa de educație și intoleranța sunt fără doar și poate cauze ale acestor violențe.
E mai simplu să ignorăm, însă, să nu uităm: raiul unora este iadul altora.
Iar bătaia nu este ruptă din rai, cu certitudine!
