În continuarea periplului prin Cappadocia, am ajuns și în zona Zelve, unde se află Muzeul în aer liber Zelve. Valea în sine este orașul întreg, construit la poalele ,,muntelui,, Aktepe, care, împreună cu siturile stâncoase din Cappadocia fac parte Patrimoniul Mondial UNESCO.
Muzeul în aer liber Zelve este situat la 5 kilometri sud de Avanos, fiind o vale în forma literei Y și oferă șansa de a explora un oraș din piatră, a cărui istorie se întinde pe 800 de ani.
Bineînțeles, pe lângă posibilitatea de a vedea diverse camere săpate în stâncă și de a te bucura de terenul uimitor al Capadociei, poți vedea conuri pitorești și peșteri încântătoare ce mărginesc cele două râpe.
Se spune că străzile și casele păstrează amintirea momentelor de fericire trăite de sufletele iubitoare. Poate că aceasta este doar o legendă frumoasă, dar petrecând timp în orașul săpat în piatră, azi cunoscut drept Zelve Open Air Museum, ajungi să crezi în ea …
Să pornim așadar în explorarea fantasticului oraș săpat în stâncă.
Încă de la intrarea în incinta muzeului în aer liber ești fascinat de vegetația alpină aflată în plină dezvoltare( am fost acolo la mijlocul lunii iunie ). Intrarea este taxată, însă nu necesită rezervare nefiind aglomerat, și chiar dacă sunt mai mulți vizitatori la un moment dat, acest fapt nu deranjează prea mult deoarece este un teritoriu destul de mare, iar vizitatorii se pierd prin vegetație sau prin casele aflate pe cele două văi. Preferabil este să vizitați dimineața, nefiind aglomerat, primăvara și vara fiind cel mai potrivit moment, când vegetația este în plină dezvoltare și vremea este în general bună.
După parcurgerea unui drum oarecum ferit de razelele soarelui, și trecerea pe lângă câteva construcții mai mici, un traseu abrupt te proiectează în mijlocul unui adevărat oraș săpat în stâncă, unde a trăit cea mai numeroasă comunitate din zona Cappadocia. De-o parte și alta a văii se zăresc o multitudine de case săpate în piatră, pe mai multe nivele, unele fiind parțial surpate, existând pricolul probușirii, motiv pentru care nu pot fi vizitate existând și garduri protectoare.
La un moment dat drumul se bifurcă, astfel că am trecut la explorarea văii din partea dreaptă, situată cumva la altitudine, urmând o potecă cu porțiuni destul de abrupte, plus porțiuni îngustate din cauza vegetației dese. Însă pe măsură ce înaintam,vedeam construcții tot mai impresionante, altădată pline de viață.
Există posibilitatea vizitării majorității construcțiilor, însă trebuie să știți că unele sunt la înălțime, altele au o intrare foarte joasă sau interior extrem de îngust, deci este nevoie de oarecare condiție fizică. În vale, trebuie și un echipament corespunzător, mai ales încălțăminte aderentă, și preferabil pantalon lung pentru a evita zgărieturile și eventualele înțepături de insecte. În perioada caldă, și capul se cere a fi acoperit, stâncăria din zonă radiind la strălucirea soarelui. Neaparat apă de băut, deoarece traseul se întinde pe aproape 2 km. fiind cu porțiuni abrupte, nemaipunând la socoteală efortul fizic pentru a urca la unele locuințe sau biserici pentru vizitare. Timpul de vizitare este de minim 3 ore, însă poți petrece în vale o zi întreagă sau chiar mai multe zile dacă timpul permite.
Deși orașul nu mai este locuit din 1951-1952, când familiile lui Zelve s-au strămutat în Aktepe, un sat nou construit la un kilometru nord-est, în urma căderii unui perete întreg săpat în stâncă peste oaspeții în vizită, există și azi case destul de complexe, cu dormitoare, bucătării și hol, dar și biserici, o moschee și o piață publică unde se adunau oamenii pentru diverse activități. Este interesant cum acest oraș din piată s-a extins de-a lungul văii, casele fiind aliniate asemeni unei străzi. Unele case situate la etajul superior nu au scări, pentru a ajunge trebuind să te cațeri, de unde deducem că acolo locuiau de regulă tinerii.
Zelve a fost o așezare din epoca bizantină și are cincisprezece biserici rupestre din acea epocă, deși jumătate sunt în stare proastă, fiind parțial prăbușite și fără presce, dăinuind doar unele detalii săpate în piatră.
Istoricii spun că Zelve a fost un sat agricol, locuitorii cultvând cîmpurile aflate la intrarea în vale. Locul a fost un mic sat troglodit, ce a fost creștinat de romanii vorbitori de greacă în secolele IV și V iar ulterior, a devenit un stat otoman. Există din acea perioadă o moschee construită de turci în stare destul de bună ce poate fi vizitată.
Tot pe acea vale există pe partea dreaptă o serie de construcții mari care din păcate nu pot fi vizitate, fiind parțial surpate, însă în urma surpării uneia dintre acestea există o deschidere în secțiunea a unei locuințe pe mai multe nivele, în care se observă foarte bine cum era compartimentat interiorul și cum se făcea urcarea la nivelul superior. Nimic nou sub soare! Se pare că locuitorii vechiului oraș aveau temeinice cunoștințe de arhitectură, ceea ce am văzut în interiorul locuinței nelăsând loc de completări.
Am făcut drumul întors până la bifurcație, admirând de această dată peisajul în sens invers. La bifurcație am intrat pe cealaltă vale, ceva mai luminoasă dar la fel de aglomerată. Extrem de multe locuințe, un ,,bulevard,, aș putea spune. Există un tunel care face legătura între cele două ramificații ale văii, o scurtătură, ceea ce face orașul și mai interesant.
În timpul rămas, am mai intrat în unele locuințe și biserici și am admirat din plin panorama din Zelve. Vântul adia ușor, aducând mireasma florilor aflate din belșug în vale.
Este un loc minunat și care nu trebuie ratat dacă vizitați Cappadocia, merită și o zi întreagă deoarece este fascinant să vezi cum au ales oamenii să trăiască până la jumătatea secolului XX. Nu îmi rămâne decăt să îmi imaginez râsetele copiilor jucându-se în vale și luminile calde pâlpâiind seara în fiecare casă.
Fortăreața Çavușin
În Cappadocia sunt foarte multe obiective de vizitat, ceea ce poate fi obositor. Însă, micul sat Çavușin nu trebuie omis, fiind la fel de spectaculos ca restul satelor sau orășelelor din zonă.
Amplasat în inima Capadociei, satul Çavuşin este un loc în care istoria şi cultura prind viaţă.
Într-una din zilele petrecute în Cappadocia, am luat la pas micul sat, nefiind surprinsă de faptul că acesta găzduiește o comunitate bogată și vibrantă care și-a păstrat tradițiile și modul de viață unic de secole.
Este un sat mic, compus din partea veche și partea nouă.
Din centrul localității am plecat spre satul fortăreață, ce se zărește de la depărtare, fiind punctul cel mai înalt din sat. Satul este oarecum unic în regiune, nu a fost fortăreață în sens propriu, fiind construit însă ca o fortăreață, cu clădiri boltite, labirinturi și pasaje, iar stânca din vârf cuprinde o multitudine de etaje precum și o biserică. Drumul de acces spre acestea urcă ușor, de aceea este nevoie de încălțăminte comodă și aderentă, apă și evident, bună dispozție.
În urcare, am văzut cafeneaua tradițională, cu tarabe oferind fructe și legume sau cu diverse suveniruri locale. Însă, soarele era arzător în aceea zi, așa că am grăbit pasul în dorința de a ajunge în vârf unde speram să fie răcoare.
Am trecut pe la moscheea veche de la baza fortăreței, apoi am continuat urcarea spre vârf, observând clădirile părăsite, rar mai fiind câte una locuită.
Locuitorii turci din Çavușin au trăit în partea veche până în anul 1963, iar după ce două persoane au murit din cauza prăbușirilor de stânci, guvernul turc a forțat oamenii să se mute în case obișnuite.
Încet, localnicii și-au abandonat casele din peșteri pentru locuințele construite în partea nouă a orașului Cavusin. Timp de mulți ani, se părea că partea veche va sfârși în ruine, dar tot mai mulți turiști și-au făcut apariția în zonă, astfel că partea veche a început să fie consolidată, existînd acum și hoteluri peșteră amenajate în fostele locuințe.
Deși drumul devenea tot mai abrupt și anevoios, o panoramă minunată se desfășura în fața ochilor, cu Aktepe în fundal, intrarea în Valea Rose, iar jos de tot, noul sat. Când am ajuns pe creastă, am continuat drumul de-a lungul dealului, pînă am ajuns la cel mai înalt punct.
Un zid uriaș, ușor curbat, întins pe orizontală dar și pe verticală, cu mai multe etaje, 5 sau 6, și multe încăperi. O adevărată fortăreață!
La prima impresie nu sunt multe de văzut decât panorama de la înălțime, dar cu puțină imaginație poți vedea forfota oamenilor și a animalelor (oi și capre, mai ales) care locuiau în camerele și staulele scobite în piatră de sute de ani.
Tot aici se află cel mai vizitat obiectiv din sat, Biserica Sfântului Ioan Botezătorul (datând din sec.V d.Hr). Se spune că biserica rupestră este cea mai mare și cea mai veche din Cappadocia, însa nici un istoric nu a verificat acest lucru.
Despre această biserică pot spune că deși nu prezintă fresce impresionante, așa cum se poate vedea în bisericile aflate în Muzeul în aer liber din Goreme, are totuși o prezență maiestuoasă datorită dimensiunii sale.
Are aspectul unei catedrale, dar, din păcate, frescele care înfățișau scene din Biblie abia dacă se mai pot observa,fiind deteriorate de-a lunde trecerea anilor. Astăzi se intră prin camera laterală a bisericii. Sala mică din sud are modele geometrice detaliate, în centrul fiecărui desen se află o floare încercuită. Sculptura centrală are o cruce malteză, încercuită. Diamantele încadrate cuprind două flori exterioare. Toate obiectele sunt în relief, create prin dăltuirea rocii înconjurătoare.
Am tras aer în piept și am ieșit pe una din rampe pentru poza de ansamblu. O imagine spectaculoasă!
La coborâre am urmat cea de-a doua cale de acces și anume un șir de trepte și scări, destul de abrupte, dar ținând cont că eram la coborâre nu mi-am pus problema. Pe la jumătatea traseului, am poposit pe mica terasă a unei cave-hotel, Fairyland Hotel, foarte drăguț, cochet, și bine amplasat.
Am revenit la baza fortăreței, trecând puțin pe la tarabele cu suveniruri și un magazin cu ceramică locală, apoi am savurat o cafea turcească.
Gurmanzii pot să servească masa liniștiți, existând în zonă o multitudine de restaurante tradiționale foarte căutate.
Vizitarea fortăreței și a bisericii este gratuită.
A fost o experiență frumoasă, traseul nu este foarte dificil, deși abrupt, drumul până în vârf este destul de scurt și panaorama văzută de sus merită tot efortul.
