Cappadocia – (turcă: Kapadokya,,Ținutul cailor frumoși,,) regiunea situată în centrul Turciei,în Anatolia Centrală, traversată de râul Kizilirmak, iar odinioară, de Drumul Mătăsii, este cunoscută azi mai mult pentru zborul cu balonul, deși este un ținut încărcat de istorie, tradiții, spiritualitate. Unicitatea regiunii este dată de peisajele deșertic-selenare create de natură, dar și uimitoare orașe săpate în piatră de către om.
Călătoria mea în Cappadocia a început din Antalya, traversând Munții Taurus de-a lungul Mării Mediterane. Acest lanț muntos se întinde pe aproximativ 1000 km., piscurile având înălțimi de peste 3700 metri, ce alternează cu văi adânci și largi, cu vaste păduri de cedru.
În podișul Anatoliei Centrale peisajul se schimbă, mai întâi vezi mici dealuri acoperite cu vegetație iar apoi, pe măsură ce înaintezi în centrul podișului, ciudate formațiuni din piatră, văi abrupte și enigmaticul ,,munte,,Aktepe. Orașe din piatră ce arată ca un imens fagure. Și multe alte minunății.
Zona cunoscută sub numele de Cappadocia-Kapadokia (denumire menţionată pentru prima dată într-un epitaf în trei limbi, al regelui persan Darius, în care se pomenea despre „Katpatuka” – ce se traduce prin „Pământul frumoşilor cai”), găzduieşte unele dintre minunile naturale ale Turciei şi reprezintă totodată şi una dintre cele mai populare destinații turistice din lume.
Când auzi numele de Cappadocia, te gândeşti imediat la oraşele Uçhisar, Avanos, Göreme, Ürgüp, Derinkuyu şi Ihlara, precum şi la împrejurimile lor. Aceste minuni inginereşti, adevărate oraşe subterane, sunt printre marile bogăţii ale Anatoliei, care este în sine, un mozaic de cultură şi istorie, fiind incluse de altfel în patrimoniul mondial UNESCO în anul 1985.
În Cappadocia se pot vedea diferite formaţiuni fantastice ale scoarţei pământene, ce s-au format în cursul a milioane de ani. Uimitoarele oraşe subterane, bisericile de piatră spectaculoase (ce au pictate pe pereţi fresce bizantine) şi coşurile înalte din tuf – (prin care se spune că atunci când adie vântul, vorbesc zânele), îi dau Cappadociei o aură de basm, unde piticii sau spiriduşii par să se fi ascuns după vreun colţ ori după o uşă mică de piatră.
Despre cum a luat naştere Cappadocia, circulă o mulţime de legende, însă realitatea este cu mult mai simplă decât în oricare dintre ele. Cu milioane de ani în urmă, Muntele Erciyes a erupt şi a împânzit peisajul cu lavă ce s-a întins pe sute de kilometri, în ceea ce probabil a fost una dintre schimbările cele mai mari de pe planetă. Mai târziu, ploaia şi vântul au lucrat lava, creând văi şi fisuri adânci, iar în pante au fost sculptate conuri şi coloane uimitoare.
Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, creștinii au părăsit sudul, de teama persecuției romane, și au ajuns aici, în inima Turciei, unde au găsit grote fabuloase, pe care, inspirați fiind, le-au mărit și le-au îmbunătățit. În felul acesta, au luat naștere sate întregi dar și biserici creștine cunoscute în întreaga lume, cele din Göreme și Ürgüp fiind printre cele mai vechi. Tuful vulcanic( rocă formată prin acumularea și consolidarea cenușii, nisipului provenite din erupțiile vulcanice) are proprietatea de a menține o temperatură constantă de 18 grade. Prin urmare, chiar şi astăzi există oameni care trăiesc în locuinţele de piatră create cu mult timp în urmă, ce sunt perfect izolate, răcoroase vara şi protejate de frig iarna.
În Cappadocia există şapte oraşe subterane: Kaymaklı, Tatlarin, Özkonak, Saratlı, Mazı, Gaziemir şi Derinkuyu, acesta din urmă fiind cel mai mare.
Orașele subterane din Cappadocia ne uimesc prin complexitatea lor, având între 5 și 15 nivele subterane, cu toate funcționalitățile unui oraș de la suprafață.
Orașul subteran pe care l-am vizitat a fost cel din Saratlî ( situat între localitățile Aksaray și Nevșehir ) datează de pe vremea hitită, avînd o vechime de peste 2500 ani, cu rol principal de apărare a localnicilor în timpul atacurilor rapide.
În jurul anului 250 d.C., în timp interzicerii creștinismului, a fost adăpost pentru creștini.
Azi este cunoscut drept Aziz Mercirius (orașul subteran al Sf. Mercurius).
Sfântul Mercurius a fost un ofițer militar care a trăit între 225 – 250 d.Hr. și a fost decapitat după declararea credinței sale creștine iar trupul său neinsufletit a fost trimis în Egipt.
Orașul subteran din Saratlî se întinde pe 7 nivele în subteran, însă doar primele 3 sunt deschise vizitatorilor, din motive de siguranță. Încă de la intrarea în oraș simți răcoarea și mirosul impregnat în piatră. Accesul la urmatoarele etaje se face prin coridoare înguste și destul de joase, însă există suficientă lumină și indicatoare pentru a face vizitarea cât mai plăcută.
Deși pare întortocheat la prima impresie, am constatat că toate pasajele duc la biserică, situată chiar la primul nivel. Lăcașurile de cult din orașele subterane sunt de obicei mici, însă biserica de aici are o suprafață mare și o cameră alăturată găzduiește mormintele unor copii și adulți. În timpul săpăturilor au fost dezgropate aproximativ 20 de morminte.
Un sistem de ventilație bine gândit asigură în permanență aer proaspăt.
Am putut distinge adăposturi pentru animale ce păstrează încă mici excavații în care li se punea hrana, pivnițe, depozite de vin, cereale și alimente, iar ceea ce mi s-a părut interesant este faptul că exista chiar și lift, în fapt un tunel vertical care permite trecerea rapidă a unui om de la un nivel la altul, fiind folosit pentru transportul diferitelor alimente sau a oamenilor în caz de urgență.
Există un sistem ingenios de încuietori, sub forma unei roți de piatră care putea asigura blocarea totală a intrării sau separarea unei anumite secțiuni din oraș.
Am văzut locul de adunare publică, folosit și ca piață de către locuitorii orașului.
Fiind porțiuni abrupte sau foarte înguste, nu este potrivit persoanelor care sunt claustrofobe sau care nu au condiție fizică potrivită, parcurgerea traseului fiind de o oră, maxim o oră și jumătate. Importantă este încălțămintea care trebuie să aibă o talpă aderentă și să fixeze bine piciorul pentru a preveni alunecarea.
La ieșire, ești întîmpinat de femei localnice care îți oferă spre cumpărare obiecte mici de artizanat, în special păpuși tradiționale confecționate manual din texile.
În apropiere de orașul Aksaray, am poposit pentru odihnă la Öresin Han, un caravanserai construit în secolul X. Caravanseraiurile au fost construite de-a lungul drumurilor de la Antalya – Konya – Kayseri la tărâmul otomanilor turci care trece prin Erzurum și Tabriz și de la Marea Neagră până la Irak prin Amasya – Tokat – Sivas – Malatya – Diyarbakir, pe cunoscutul ,,Drum al mătăsii,,la o distanță de 30-40 km unul de celălalt, aceasta fiind distanța maximă ce era parcursă într-o zi de o cămilă.
Construcția acestor caravanseraiuri a fost impusă de faptul că negustorii transportau bunuri de mare valoare fiind predispuși jafurilor, în special noaptea.
Caravanseraiurile ofereau cazare și alte facilități pentru negustori și grajduri pentru animalele lor. Aceste clădiri, construite mai întâi drept clădiri mici pentru utilizări militare, au fost ulterior dezvoltate și transformate în clădiri mai mari și au fost folosite atât în scopuri religioase, cât și precum hanuri pentru călători.
Ușile masive de fier și zidurile înalte construite din piatră vulcanică dau un sentiment de siguranță călătorilor. Ferestrele sunt mai degrabă mici luminatoare situate la înălțime de sol și de dimensiuni foarte mici, fiind concepute astfel ca nici o persoană să nu poată să pătrundă în interior. Pentru încălzirea locurilor au fost folosite „mangale” (braziere) sau „tandire” (cuptoare în pământ), în timp ce iluminatul se făcea cu lumânări și lămpi. Aveau persoane dedicate care lucrau în caravanserai: medic, imam (lider de rugăciune), ofițer de depozit, medic veterinar, mesager, fierar și bucătar.
Astăzi, majoritatea caravanseraiurilor sunt restaurate, putând fi vizitate, sau au fost transformate în bazar.
După un drum de aproximativ 500 km., am ajuns în orășelul Avanos, unde am avut cazarea pentru toate perioada petrecută în Cappadocia. Orășelul Avanos este traversat de râul Kizilirmak( cel mai lung din Turcia) și care poartă denumirea de ,,râul Roșu,, datorită culorii roșietice a aluviunilor sale, folosite de meșterii olari din zonă la fabricarea obiectelor ceramice.
O plimbare prin vechiul centru al orășelului Avanos mi-a dezvăluit principalele ocupații ale localnicilor:țesutul covoarelor și olărit. De altfel, simbolul orașului este vasul hitit, ce tronează chiar la intrarea în oraș, acest tip de vas fiind regăsit cam peste tot în regiunea Cappadocia. Partea veche a orășelului este separată de râul Kizilirmak, fiind înțesată de buticuri locale ce vând în principal ceramică și souveniruri locale, dar și de restaurante tradiționale și terase micuțe. O binevenită cafea turceasă și înghețata dondurma, din lapte de capră, un preparat specific turcesc.
Dar farmecul locului este dat de casele vechi otomane cu terase largi suspendate și curți minunate precum și cele de tip konak.
Peste tot oamenii sunt primitori, calzi și extrem de binevoitori. Ca în întreaga Turcie, prețurile se negociază, fiind o adevărată provocare, însă nimic nu se compară cu satisfacția obținerii prețului dorit.
Cazarea a fost la un hotel situat la intrarea în oraș, cu vastă panoramă asupra Văii Călugărilor și a formațiunilor geo-morfologice mai mici din zonă. Un loc liniștit, totul de bun gust. În interior, amenajarea este cea a unui cave-hotel, fiind folosită piatra naturală din zonă, inclusiv patul este zidit, hotelul având la exterior și piscină cu locuri de relaxare, binevenită după periplul la diferite obiective din zonă și căldura istovitoare din timpul zilei. Seara am putut admira cerul colorat de apus.
Există multiple posibilități de petrecere a timpului, călărit sau jeep-safari, seri de dans la diferite localuri din zonă, sau pur și simplu plimbări nocturne.
