Am recitit cunoscutul roman ,,Cel care mă așteaptă,, povestea căruia este emblema tuturor femeilor din Iran, ce luptă pentru drepturile lor.
Scris de romaniciera Parinoush Saniee, romanul a fost interzis de două ori, devenind ulterior cea mai vândută carte a tuturor timpurilor din Iran.
Povestea lui Masumeh, începe cu copilăria acesteia, iar mai apoi tinerețea și întreaga sa viață, într-o lume în care libertatea femeii de a-și decide propriu destin, era limitată. Povestea dă glas tuturor destinelor feminine înlănțuite de tradiție, tuturor femeilor care luptă chiar cu prețul vieții pentru ce li se cuvine.
,,Femeile astea de modă veche nu fac decât rău unei căsnicii. Nu reușesc să înțeleagă adevărata semnificație, văd femeia cu un lanț legat de picioarele și mâinile soțului, în timp ce căsnicia ar trebui să însemne sprijin reciproc, un parcurs împreună, înțelegerea dorințelor celuilalt și egalitate în drepturi! Bărbatul și femeia trebuie să aibă roluri egale și nici unul nu are dreptul să-l strângă pe celălalt cu ușa, punându-l să facă lucruri pe care nu vrea să le facă sau in care nu crede!
Avea dreptate și am păstrat ca pe ceva prețios acele cuvinte și înțelepciunea lor. În același timp, am perceput perfect mesajul pe care Hamid mi-l transmisese. Nu va trebui niciodată să îi pun întrebări. Dar, în fond, în acel moment nu-mi păsa prea mult, ce diferență ar fi fost pentru mine? Și apoi, el era cel mai mare, înțelept și cu experiență dintre noi: era firesc să știe mai bine decât mine cum trebuia să trăiești. Faptul că atribuia femeilor drepturi egale cu ale bărbaților, că le respecta și îmi îngăduia să studiez și să fac ce îmi plăcea era o mare și neașteptată victorie pentru mine. Ce altceva puteam să îmi doresc?,,
,,Am râs. Voiam să remediez răceala abordării inițiale.
L-a înveselit râsul meu de copil și a început să povestească. O cunoștea de trei luni și de o lună își declaraseră iubirea…I-am spus că mi se părea o perioadă prea scurtă ca să se gândească la căsătorie. Masuud mi-a amintit obiceiurile țării noastre, unde oamenii se căsătoreau fără ca măcar să se cunoască, dar eu nu le aprobasem niciodată și voiam să fie absolut convins de pasul pe care urma să îl facă.
– Ai dreptate, fiule, însă sunt două tipuri de căsătorii: cel tradițional, organizat de părinți, în care mirii abia se cunosc și, dacă sunt norocoși, se vor iubi cu timpul. Dar nu mai reprezintă regula: astăzi, adesea, tinerii aleg al doilea tip de căsătorie, care e cea din dragoste. Se întâlnesc, învață să se cunoască, nu pun condiții economice sau de interes și își asumă întreaga responsabilitate a alegerii lor. Mi se pare că voi intrați în a doua categorie, dar asta presupune să vă cunoașteți bine, să fiți conștienți de caracterul și personalitatea celuilalt, siguri de iubirea voastră ca să puteți înfrunta greutățile. Cum pot fi suficiente trei luni pentru asta?
Masuud a reacționat rău. Mi-a spus că filozofam prea mult și că eu nu înțelegeam nimic din iubire. În fond, eu îmi cunoscusem soțul după nuntă….Ladan, așa se numea prietena lui, spunea că ,, iubirea e ca un măr care-ți pică în poală: se întâmpla într-o clipă,,. Nu era o imagine minunată? Nu era sensibilă și încântătoare? Trebuia să o văd înainte să exprim judecăți,,.
,, Îmi îndeplinisem datoria în ciuda tuturor dificultăților. Copiii mei studiaseră cu succes și se căsătoriseră. Scăpasem de o enormă povară de pe umeri, dar, ca în zilele care urmează după un examen important, simțeam un gol interior și nu mai aveam alte ambiții. Ce trebuia să fac acum? Aparent, nu mai aveam nimic de îndeplinit. Îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru tot, că nu mă considera nedemnă și nu mă pedepsea ca în trecut. Încercam să îmi fac curaj gândindu-mă că mai era un an până la plecarea lui Shirin. Dar nu puteam ignora umbrele bătrâneții și ale singurătății dinaintea mea.,,
O poveste cu adevărat impresionantă, din care deducem adevărul realității tradiționale.