Despre Sărbătoarea de Dragobete în popor există mai multe legende, însă toate converg spre cea care dă sărbătorii esența dragostei.
Tradiția populară spune că Dragobetele era întocmai fiul babei Dochia și era reprezentat ca un tânăr chipeș, voinic și extrem de iubăreț care influența în bine viața celor pe care îi întâlnea. El ar fi fost zeul dragostei și al bunei dispoziții, fiind perceput ca un fecior frumos și iubăreț foc, care le făcea pe fete să-și piardă mințile.
O altă legendă spune că Dragobete s-a numit inițial Dragomir, și simboliza zeul iubirii iar pentru că nimeni nu știa cine este tatăl lui, se zvonea că ar fi fost zămislit chiar de Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceață. La naștere, Dragobete a avut patru ursitoare generoase, care i-au oferit daruri din cele mai alese: primăvara i-a oferit iubire, vara i-a dăruit dulceața fructelor și căldura dragostei, toamna i-a dat un fluier pentru a înveseli oamenii cu cântecele lui, iar iarna i-a dăruit o îmbrăcăminte albă, imaculată. Ca cingătoare i-a dat un brâu roșu cusut cu perle. Straiul era conceput astfel încât creștea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat. Cu aceste daruri, Dragobete reușea să seducă fiecare fată care îi ieșea în cale, motiv pentru care a devenit un simbol al dragostei și al iubirii.
Mai târziu, când s-a transformat într-un tânăr fecior, Dragobete a mers în munți unde a învățat totul depsre plante și animale. Astfel, el a devenit, în credința populară, și stăpânul păsărilor și al plantelor. De asemenea, se spune că după ce și-a îndeplinit sorocul, Dragobete a fost transformat de Baba Dochia, într-o plantă numită Năvalnic, plantă care renaște primăvara în toare poienile și care se folosește pentru descântece de dragoste și pentru tratarea rănilor, de unde provine și cealaltă denumire populară a sărbătorii- „Năvalnicul”.
