După Muntele Athos, al doi-lea centru monahal din Grecia se află în centrul Greciei, lângă satele Kalambaka și Kastraki, între munții Antihasion și Koziaka, este Meteora, Cetatea de piatră între Cer și Pământ.
Când vorbim de Meteora, ne referim la acea civilizație, retrasă de lume, cu mulțime de stânci așezate în partea de vest a pământului Thessaliei, între lanțurile muntoase ale Pindului și Antihasionului. Nici o descriere omenească și nici o pictură nu poate descrie cu exactitate impunătoarea frumusețe a acestei așezări. Stânci imense, dintr-o bucată de piatră, la peste 400 metri înălțime, care lasă impresia că au fost create anume pentru îndrăzneții asceți ce vor veni în liniștea lor cea mai presus de lume să caute singurul loc potrivit dăruirii totale. Pe aceste stânci uriașe s-au zidit de-a lungul veacurilor mulțimea de mănăstiri și sihăstrii ce dăinuie și astăzi, în ciuda vitregiei vremii și vremurilor.
Cuvintele călugărului Athanasie Kuros:,, Peisajul meteoritic și viața duhovnicească de nevoință sunt două lucruri ce semănă mult. Mai ales rugăciunea, rugăciunea adâncă, are nevoie de ceva ca Meteora. Ceva dur și impunător. Are nevoie de piatră dezgolită și cer. Mult Cer.,, surprind spiritul locului.
Cum s-au format aceste stînci și de unde provine numele.
Locul a fost creat în urmă cu 25 milioane de ani, datorită unui con în formă de deltă, constituit din pietre de râu și nămol, care se vărsau în vechiul lac tessalic. După separația geologică a masivilor muntoși ai Olimpului și ai Ossei, apele lacului au găsit ieșire la Marea Egee prin valea Tembi. Atunci, acest masiv în formă de deltă s-a scindat în pietre și stânci uriașe compacte cu înălțimi de până la 400 metri. Locul este facinant și este un fenomen fizic unic în toată lumea.
Primii asceți au venit aici în secolul XI, vârfurile nestrăbătute ale stâncilor pustii devenind pentru ei chemarea cerească.
Inspirată la început de cuviosul Athanasie Meteoritul,( aproximativ 1343 d.H.) denumirea de Meteora a fost consacrată stâncilor pe care au fost clădite așezămintele monahale, ,,meteor,, însemnând cel ce plutește în văzduh, între cer și pământ. Un nume pe deplin meritat, așa cum aveam să văd odată cu urcarea pe aceste stânci.
Cum ajungi la Meteora.
Pe cale rutieră poți să ajungi aici din orice direcție, eu am venit dinspre Salonic, care se află la 230 km. Un drum lejer, dat fiind că mare parte este autostradă. Pe măsura apropierii de locație, peisajul se schimbă, și odată cu el și vremea. Nori grei de ploaie se ivesc la orizont, și o ploaie destul de deasă începe. Am ajuns în micul orășel Kalabaka, situat chiar la poalele Metoerei, un orășel de munte asemănător celor de la noi. Străduțe mici și întortocheate, câteva străzi principale pe care se află hoteluri și restaurante pentru cei care doresce să înopteze aici.
Pentru o vizită cât mai profitabilă, preferabilă este cazarea în acest orășel, liniștit, și cu priveliște la uimitoarele stânci din jur.
Observ deja printre ploaia cețoasă primele stânci, cu primele lăcașuri, mici chilii construite pe creste, chiar și câteva grote. Drumul devine tot mai întortocheat și abrupt. Începe urcarea spre Meteora.
Ce poți să vezi aici.
Dacă la început locurile de rugăciune au fost săpate în grote și crăpăturile stâncilor, așa cum am văzut și în Cappadocia, în timp, aici au fost ridicate unele dintre cele mai frumoase mănăstiri ce atrag admirația pentru înălțimea renunțării la sine transformând locul într-unul sfânt. Unele sunt adevărate cetăți, altele bijuterii arhitecturale.
Grotele folosite de pustnici mai există și azi, doar izolat mai sunt locuite, și sunt atît de greu accesibile încât doar cineva bine antrenat și cu condiție fizică foarte bună ar putea ajunge la ele, urcarea fiind efectiv pe verticalitatea stâncii, iar scările extrem de abrupte.
La început, accesul spre acestea se făcea exclusiv pe jos, astăzi există drum de acces astfaltat ce duce până la intrarea în mănăstire sau cel puțin foarte aproape de intrare. Există multe locuri de belvedere de unde se poate admira întreaga zonă, cu mănăstirile împrășitate peste tot, drumul ce șerpuiește pe munte, sau așezările de la baza Meteorei.
Toate mănăstirile sunt construite chiar în vârful stâncilor, iar pe vremuri, urcarea se făcea pe trepte sau în cunoscutele coșuri trase cu frângii, coșuri în care erau urcate și alimente sau alte lucruri trebuincioase călgărilor. Odată cu evoluția industriei urcarea călugărilor și alimentelor s-a făcut și prin construirea unor funiculare ce sunt funcționale și astăzi. Aceste funiculare sunt precursorii lifturilor din lumea civilizată, și fac legătura pe orizontală între două stânci. Bineînțeles că există trepte și căi de acces pe care se poate urca( nu ușor ), necesitând multă răbdare și atenție.
Persoanele cu dificultăți la mers sau care au alte afecțiuni medicale posibil să nu reușească să ajungă efectiv la aceste lăcașuri, fiind scări foarte abrupte sau scurte, săpate efectiv în stâncă, așa cum am întîlnit la Mănăstirea Sf.Treimie. Oricum, necesită încălțăminte comodă și antialunecare, stâncile pline de vegetație devenind extrem de alunecoase, mai ales dacă este și vreme cu ploaie.
Este fascinant cum călugării au reușit aceste construcții în aceste locuri vitrege, și le-au adus la forma pe care o vedem astăzi. Ard de nerăbdare să ajung la câteva dintre aceste minunății.
Există și azi un mare număr de sihăstrii și 24 de mânăstiri dintre care doar 6 mai sunt intacte și pot fi vizitate. Trebuie știut că există un program specific de vizitare care diferă de la o mănăstire la alta, iar o dată pe săptămână mănăstirile sunt închise, prin rotație. De aceea, este bine să vă informați asupra programului fiecărei mănăstiri, și cel mai bine să vă rezervați două zile pentru vizitare, dacă doriți să vedeți cât mai multe. Mănăstirea Marea Meteoră are programul cel mai strict, în sensul că este deschisă doar uneori, majoritatea timpului nefiind deschisă vizitării. Am reușit să vizitez 4 mănăstiri importante, suficient cât să îmi formez o părere. Rămân cu gândul că voi reveni cândva pentru a vedea restul și pe o vreme senină care să îmi dezvăluie peisajul la adevărata valoare.
Accesul la mănăstiri nu are alte resticții, iar vizitarea efectivă este tarifată cu 4 euro de persoană, tarif ce se plătește la intrarea în fiecare mănăstire. Ținuta trebuie să fie cuviincioasă, cum se cere de altfel la toate locașele de cult, cea mai restrictivă fiind Mănăstirea Sf.Nicolae care pretinde femeilor să poarte fuste lungi. Nu este problemă dacă nu sunteți îmbrăcate așa, la intrarea în mănăstire există fuste negre pe care le puteți împrumuta gratuit.
Mănăstirile din Meteora fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO din anul 1988.
Spre deosebire de Muntele Athos unde accesul femeilor nu a fost și nu este permis, la Meteora aceste interdicții nu mai există pentru femei. Acest fapt se datorează Reginei Maria a României, aceasta fiind prima femeie care a intrat în Mănăstirile de la Meteora în anul 1921, înaintea acesteia, timp de 800 de ani, aici femeile neavând acces. Aceasta a primit permisiunea de a intra, și odată cu aceasta și restul femeilor care pot vizita aceste locuri până în zilele noastre.
Ce am vizitat și cum a decurs vizita.
Mănăstirea Sf. Nicolae Anapafsas.
Observ o parte din zidul mînăstirii la mare înălțime, printre vegetație. Locul este cu adevărat înălțător, mănăstirea aflându-se pe o stâncă la 85 m înălțime.Urcarea destul de dificilă, cu trepte, din loc în loc o cărare ce cotește brusc. Datorită vremii ploioase, totul este alunecos, vremea cețoasă de duce mai degrabă cu gândul la noiembrie decât la începtut de primăvară. Trec pe lângă vechea chilie săpată în stîncă, modest decorată. Observ vechea clopotniță înegrită de vreme, prin care erau chemați călugării la rugăciune. Urcarea la mănăstire se face prin scările exterioare de piatră, pe exterior, de unde se poate vedea aria limitrofă. Biserica principală, construită la începutul secolului al XVI-lea are hramul Sf. Nicolae. Biserica mică este pictată de către pictorul cretan Theophanis Strelitzas, în 1527. Filmatul și fotografiatul permis. Femeile trebuie să poarte fuste lungi, care pot fi împrumutate la intrarea în mănăstire. Interiorul nu este foarte spectaculos, dar timpul și-a pus amprenta pe acest loc, dându-i acea aură enigmatică.
Mănăstirea Varlaam.
Această mănăstire este situată într-un loc desprins parcă din filmul Lord of the rings, fiind a doua mănăstire ca mărime în complexul Meteora. Drumul de acces la mănăstire este prin el însuși spectaculos, deoarece are vedere panoramică la peisajul morfologic din zonă, totul acoperit cu un mușchi verde crud și vegetație alpină, dar și cu privire spre mica mănăstire Rousanou, învăluită misterios în ceață. Minunat! Trecerea spre stânca pe care se află mănăstirea se face pe un pod suspendat. Realizez cu adevărat la ce înălțime mă aflu. Urcarea la mănăstire destul de abruptă deși scările sunt ceva mai largi, iar peisajul de pe tot parcursul urcării, de neegalat. Văd o aripă a mănăstirii și liftul cu care sunt urcate diverse lucruri.
Construită în 1541 și pictată în 1548, Biserica cu hramul Toți Sfinții este de tip athonit (cruce pătrată cu cupolă și coruri), cu pridvor spațios înconjurat de o cupolă. Un loc foarte mic, devenit neîncăpător deoarece era plin de turiști italieni( vreo trei autocare ). Profit de timp și dau o tură pe exteriorul mănăstirii. Trapeza veche este folosită ca muzeu, aici se află un butoi imens din lemn, cu capacitatea de 10.000 litri( apă sau posibil vin), diverse obiecte gospodărești folosite de călugări. Văd tamburul ce acționează frânghia cu care se urcă un mic lift. Curtea mănăstirii este frumos amenajată, cu un mic platou de unde se vede orășelul Kalabaka. Revin în incinta bisericii și remarc cât de frumos este ornamentată, picturi murale cu scene detaliate. Este impresionant acest loc.
Pentru mine, Mănăstirea Varlaam este printre cele mai frumoase și a rămas preferata mea.
Mănăstirea Sfânta Treime.
Mănăstirea Sfânta Treime, dacă te uiți spre ea din șosea, pare la o aruncătură de băț, fiind cumva la nivelul orizontului. Însă, de îndată ce văd un funicular venind spre prima stăncă de lângă șosea observ că de fapt mănăstirea se află în partea de sus a stâncilor, iar urcarea s-a dovedit a fi cea mai anevoioasă.
La acestă mănăstire, foarte frumoasă de altfel, poți să ajungi doar pe jos, urcând cele 140 de trepte săpate în stâncă, cu multe urcări și coborîri iar ultimul segment din urcare este extrem de abrupt. Necesită mult efort fizic dar în final, efortul s-a dovedit binemeritat.
În trecut, se ajungea la mănăstire cu scara de frânghie și cu plasa. Azi lucrurile sunt transportate cu un funicular, ce semăna izbitor cu un lift. Un loc deosebit, biserica micuță frumos ornamentată, cu picturi din 1700, un loc ce poartă încărcătură spirituală, foarte liniștit. Trec prin interior și observ cîteva încăperi micuțe, cam de maxim 4 metri pătrați, însă goale, semn că azi aici nu mai locuiește nimeni. În micuța curte a mănăstiri se află o mică grădină, chiar și câțiva pomi fructiferi. Iar deasupra acesteia este platoul din vârf, fiind locul cel mai înalt, de aici putând observa foarte bine micul orășel Kalabaka.
Mănăstirea Sf. Ștefan, a fost ultima vizitată, pe exterior are forma unei cetăți, și parte fortificație medievală. La aceasta se ajunge cel mai ușor fiind așezată pe un teren plat, mai degrabă decât pe stâncă, iar parcarea este chiar lângă mănăstire. Puțină aglomerație la intrare datorită aceluiași grup de turiști italieni, fiind neânțelegeri legate de numărul de bilete vândute. În final, lucrurile se lămuresc și reușesc să intru. Curtea mănăstirii este deosebită, aici fiind locuințe de călugărițe. Văd chiar și toaca. Ajung la un fel de muzeu unde sunt expuse diverse icoane, straie preoțești, obiecte de cult dar și cărți cu mare vechime istorică. Camera de expoziție lasă să se vadă modul în care au fost construite aceste clădiri, altenanța dintre piatră și cărămidă, dar și forma cupolei.
Biserica mică cu hramul Sf. Ștefan a fost construită în secolul al XVI-lea și pictată în 1545. Deși deteriorată de către naziști în timpul celui de-al doilea război mondial, care au crezut că adăpostea insurgenți și a fost abandonată, călugărițele au reconstruit-o cu multă răbdare, fiind azi un loc aparte, potrivit pentru meditație. Această mănăstire este singura în care am văzut locuire, există o comunitate de călugărițe aici, spre deosebire de celelalte mănăstiri vizitate unde nu am întâlnit nici un slujitor sau călugăr nici semne că ar fi locuite.
