Fără tradiție nu există cultură; nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție spunea Vasile Pârvan.
În plină lună martie am trecut pragul casei-muzeu din localitatea Șicula, aparținând doamnei prof.Aurica Ciocan, păstrător al tradițiilor populare din zona Șicula-Ineu.
O experință ce ne duce departe în timp. Și ne învață despre pasiune.
Chiar la intrarea în casă mă întâmpină un loc de poveste. O mică șezătoare, cu manechine păpuși, aidoma unor elevi sârguincioși. Se vede formația profesională a gazdei, dascălul multor generații. Apoi, sunt invitată în camerele din față, adică camerele de la stradă, ticsite cu spătoaie, poale, cârpe, celebrele,,coturi,,cu franjuri din mătase împletită. Costume populare din partea locului, care de care mai frumos lucrate, cu modele variate și culori abia atinse de patina timpului. Frumos așezate pe umerașe așteptă cuminți să fie din nou îmbrăcate. Treptat, aflu povestea omului Aurica Ciocan.
Născută în localitatea Șicula, doamna Aurica Ciocan a copilărit în aceste locuri, iar mai apoi a îmbrățișat carierea de dascăl, profesând la școala din localitate.
Din copilărie, doamna Aurica a deprins nu doar tradițiile și obiceiurile locale, ci și meșteșugul confecționării straielor populare: tors, țesut, cusut. Tot ce ține de acest meșteșug, inclusiv cum se curăță și întrețin aceste straie. Și nu este deloc ușor.
Cu mult drag povestește despre bunica și mama dânsei de la care a învățat cum se confecționează straiul popular. Și nu doar asta, ci și să prețuiască aceste lucruri, păstrându-le cu orice preț. Așa a început povestea casei-muzeu.
Mai târziu, în anul 1987, a valorificat cercetările dânsei în lucrarea,, Valoarea potențialului geografic din zona Șicula,, unde prezintă o parte importantă din tradițiile și obiceiurile locului. De exemplu, că tot este primăvară, trebuie menționat obiceiul,, Paparudele,, sau ,,Dădăloaia,, prin care fetele tinere se îmbrăcau în bozi mergând din casă în casă unde erau stropite de gazdă cu apă. În credința localnicilor, prin practicarea acestui obicei veneau ploile de vară, necesare creșterii culturilor, ploi line, nedistrugătoare.
Un alt obicei relatat este cel al ,,Călușarilor,, obicei păstrat și astăzi, fiind organizat la Sărbătorile de Iarnă, de regulă la Căminul Cultural. Desfășurarea jocului de călușar, melodiile de joc cât și îmbrăcămintea au rămas nealterate, un lucru lăudabil mai ales că multe obiceiuri locale s-au stins în timp.
Admir un timp zecile de spătoaie, mai mari sau mai mici. Aduc vorba despre lucrătura și motivele ce se regăsesc pe acestea. Aflu că existau două tehnici de lucru, binecunoscute de femeile din sat: bârnelește și prin cusătura prin scrietură. Mânecile cămășii femeiești, pumnarii, umerița și deschizătura de la piept, erau bogat împodobite cu broderie plină realizată prin cusătură cu ață simplă. În schimb, motivele câmpurilor ornamentale ale cămășii poartă denumiri care semnifică adesea obiectul sau forma cu care se aseamănă: calea rătăcită, cu piparca, jura cu crenguța, steaua.
La poalele femeiești, primul lucru pe care îl remarc este greutatea considerabilă a țesăturii, dar și amploarea lor. Foarte largi, sunt strânse pe talie printr-o încrețătură și un brâu ornamentat. Dar asta nu e totul. Există și motive expuse vertical, pe șire, iar la partea de jos a cusăturii se regăsesc alte cusături bogate. În față se poartă o zadie, cu cusături și motive similare celei de pe spătoi. Peste spătoi se leagă un batic mare, denumit ,,cârpa de după cap,, deoarece se încrucișează în zona pieptului și se leagă strâns în spate.
Știam despre salbele de argint purtate de femeile din zonă, dar aflu că sunt de inspirație sârbească, obicei,, împrumutat,, și împământenit peste decenii. Azi sunt rare aceste salbe deoarece mulți deținători le-au vândut, și nu se mai fabrică. Unele salbe au intercalate mărgele, iar într-o formă turnată din cositor este ,,bătută,, moneda de 100 lei, ediție 1945.
Ținuta este completată cu binecunoscutele cizme de culoare roșie.
Pe cap, femeile își pun așa zisul ,,cerc,, de fapt o mică coroniță pe care sunt prinse flori artificiale. Foarte cozzy, și dă ținutei un aer ușor tineresc. Portul femeiesc de la Șicula s-a făcut remarcat în mod repetat datorită ambiției de păstrare peste timp a portului autentic și participarea la diverse festivaluri.
Doamna Aurica povestește despre cum trebuie purtate aceste piese de îmbrăcăminte, pentru că da, și aici este nevoie de respectarea tradiției și a autenticității. Mai mult, există costume pentru activități casnice sau la câmp, și cele purtate duminica sau la zile de sărbătoare. Despre evenimentele fericite e o poveste mai lungă, pentru că aici se îmbină obiceiul în sine cu portul popular.
Poezia ,,Fata șiculană,, exemplifică foarte bine toate aceste aspecte.
,,Fetele dă pă la noi, Poartă poale și spătoi
Dintr-o pânză de bumbac, Cu chinar amestecat
Cu modele diferite, De mâna lor pregătite
Cusute pe pînză deasă, Cu ață și cu mătasă
În față cârpă deasă, Cizme roșii în picioare
Poartă la noi fiecare.
După cap își pune un cot, Din mătese sau din glot
Pe cap coroniță cu flori, Și le poartă-n sărăbători.
Că-i bogat acest pământ.
Feciorii nu-s mai prejos, Au cizme negre de box
Cămașa-i albă ca o floare, Și-o îmbracă în sărbătoare
Peste cămașă zobon de catifea,Și ei au cărpă în față
Dar mai îngustă și mai creață, Poartă bade clop cu pană
Și îți ie fată șiculană.,,
Urcăm la etaj. Balustrada din lemn este împodobită cu ștergare țesute, pe jos poneve frumos lucrate de familia dânsei.
Impresionanta colecție adunată de-a lungul vieții, numără azi obiecte vechi de zeci de ani, majoritatea au însă peste o sută de ani, fiind moștenite în familie. Pentru dânsa, cele mai dragi sunt costumele femeiești, pe care le îmbracă cu drag ori de câte ori are ocazia.
Practic, întreaga casă este decorată cu astfel de obiecte, și fără teama de a greși, casa este un adevărat muzeu etnografic.
Păstrează și un număr considerabil de șube, cu o vechime foarte mare, circa 100 de ani, aceste șube nu le avea toată lumea fiind scumpe la acea vreme, erau lucrate de meșteșugari din zona Bihor, în sat fiind aplicate diverse motive, șireturi. Sunt greu de păstrat, materialul fiind din lână.
Îmi spunea despre casa șiculană, că oricât de mică ar fi, are un colț al ei sfânt: camera de goști, de primire, unde sunt păstrate tot ce are mai drag hărnicuța șiculană, cum sunt costumele populare, cârpele alese, măsărițele, ponevile, patul cu perne. Cu cât fata avea mai multe perne, cu atât era mai bogată. Domnia sa deține mai multe lăzi cu spinare, lăzi în care erau păstrate obiectele pregătite ca zeste. Un semn de bunăstare era lampa cu lanțuri, un tip de candelabru. Toate țesăturile erau lucrate la războiul de țesut, lângă leagănul unde dormea sau plângea cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu. Nu de puține ori, lepceoara războiului de țesut era pusă în mișcare cu un singur picior, în timp ce celălalt mișca ușor talpa leagănului. Și se lucra seara, la lumina lămpii cu petrol. Iar toate astea trebuie să fie mărturie că vatra satului a fost leagăn al civilizației, al neamului nostru.
Icoane, fotografii, cărți, își fac loc aici. Nelipsitul tricolor. O casă-muzeu ce vibrează. Plină de povești, de amintiri.
Cuvintele doamnei Aurica Ciocan, surprind cel mai bine motivația de a continua această pasiune :,, Lumea satelor este o lume de valori, moștenite și păstrate cu sfințenie din generație în generație.Sicula, dar și Ineul și Bocsigul, sunt păstrătoarele acestor comori. Tradițiile, obiceiurile, sunt tot ce are mai valoros și sfânt un neam și numai păstrîndu-le putem rămâne o țară, un popor respectat și apreciat între popoarele lumii.Oricât de bun păstrător ar fi statul, unele din comorile lui sunt supuse unui lent proces de dispariție. Avem datoria de a păstra aceste comori, și de a le lăsa moștenire urmașilor noștri.,,
Cat de frumos!