Ultima zi din această aventură africană, am petrecut-o( cum altfel) descoperind locuri și lucruri noi, dar mai ales oameni total diferiți de noi, ce trăiesc ca acum mii de ani.
Este vorba de Lacul sărat Eyasi și triburile ce sălășuiesc în jurul acesuia, Hazdabe și Datooga.
Drumul spre lac a fost destul de anevoios, fiind în unele locuri aproape impracticabil.Am plecat dimineața din orășelul Karatu,Tanzania, trecând prin mai multe sate și vaste culturi de ceapă, până am ajuns la punctul ce marchează intrarea în teritoriul lacului declarată ca fiind rezervație, unde am avut întâlnirea cu un reprezentant al triburilor Hadzabe și Datooga, care ne-a condus spre așezările acestora.
Teritoriul extrem de arid este populat în mare parte de cele două triburi, dar în jurul lacului există câteva așezări rurale, ai căror locuitori trăiesc din pescuit în apele lacului Eyasi.
Lacul Eyasi se află în partea de jos a Văii Marii Rift, la poalele Podișului Serengeti, și este un lac sărat endoreic de mică adâncime. Pot să spun că are ceva unic, ce îl face extrem de frumos, deoarece dezvăluie scene naturale, pitorești, pe placul celor ce caută ceva îndepărtat și diferit.
Aflat la altitudine (1030 m. peste nivelul mării) și depinzând de cantitatea de precipitații, adâncimea sa este de aproximativ un metru, inclusiv în sezonul ploios, iar în sezonul uscat devine mai mult o albie uscată de lac în care alternează staturile de sare cristalizată din apa lacului, adăugând mister atmosferei desprinse din altă lume.
În vegetația deșertică din zona lacului am văzut foarte mulți baobabi, unii gigantici, înțelegând că ar avea peste 200 de ani.
Tot ce înseamnă locuințe, sunt extrem de sărăcăcioase, iar zona în sine este mai săracă, nu există infrastructură, locuitorii din zonă supraviețuind datorită lacului. Vegetația este rară în zona lacului, probabil și datorită solului sărat.
Deși nu atrage populații de vânat mare, așa cum am văzut în parcurile și zonele de conservare învecinate, lacul este casă pentru diferite specii de păsări în funcție de anotimp și sezon.Tot aici poposesc stolurile de flamingo roz în perioada migrației. Chiar am surprins câteva exemplare ciugulind în apa lacului.
Puținele triburi care încă trăiesc la fel ca acum sute de ani dar și locuitorii din jurul lacului, își duc traiul pescuind zilnic din lac.
Am prins o zi cu vânt puternic care ridica nisipul fin dar sărat, aidoma plajei unei mări. Apa lacului este maronie datorită sărurilor conținute și a stratului de rocă vulcanică din zonă, o culoare neobișnuită pentru un lac. O mulțime de bărci pescărești dar și plase întinse pentru pescuit stăteau înșiruite pe marginea lacului.
Fiind în jurul prânzului, o parte din pescari au apucat să adune captura, dar am avut șansa de a vedea și pescari în plină acțiune. Aceștia au o tehnică bine stabilită pentru strângerea plasei pentru a nu implica un efort fizic prea mare, mai ales în condițiile extreme de care spuneam și faptul că totul se face manual. Cum procedează? Plasa de pescuit întinsă este adunată câte puțin de unul dintre pescari ce o împresoară cu barca, în timp ce trei sau patru pescari de pe mal, trag plasa în afară, fiecare având legată o centură de care este agățată frânghia cu care este trasă plasa. Aceștia trag câte puțin de frânghii, toți în același timp și în același ritm, fără a fi distrași de ce se întâmpla în jurul acestora.
Procesul în sine mi s-a părut destul de greu și a durat mai bine de o oră până a fost scoasă plasa la mal. O captură satisfăcătoare am înțeles de la ghidul nostru, o parte fiind vândută iar o parte asigură hrana familiilor lor.
Contrar efortului depus, am văzut la aceștia o imensă dragoste de viață și o puternică încredere în triumful ei, menită să le spulbere orice neliniște.
În ciuda vântului ce sufla teribil de tare în întreaga zonă, am avut timp să mă bucur de aerul salin și tabloul pictat în culori pastelate, într-o zi senină de început de septembrie. Un loc ce merită văzut, deși cam greu de ajuns, unde poți petrece una sau două ore( dacă nu cumva ești pasionat de pescuit).
Despre triburile ce locuiesc în jurul Lacului Eyasi.
Locul în care prietenia este întotdeuna o responsabilitate, niciodată o oportunitate.
Primul trib vizitat a fost Tribul Hadzabe.
Boșmanii Hadzabe sunt unul dintre ultimele triburi de vânători-culegători din Africa ce trăiesc în jurul lacului Eyasi și care a decis să rămână neschimbat de zece mii de ani.
Drumul până la așezarea acestora a fost complicat, mai întâi pe un fel de drum bătătorit, iar mai apoi drept printre tufișuri, fără a exista nici un reper sau indicator. Aici e dificil să ajungi de unul singur, fiind un loc prin de hățișuri și copaci, nu degreaba au primit numele de ,,oamenii tufișurilor,,.
Într-un final am ajuns la așezarea acestora, fiind întâmpinați de bărbații tribului, cu un salut de bun venit. Am observat un soi de cuiburi de pasăre construite din crengi direct pe sol, dar mi-am dat seama că de fapt sunt ,,casele,, acestora.
Din cele spuse de ghidul local, am înțeles că tribul își schimbă des locul în funcție de sursa de hrană, de aceea ,,casele,, acestora sunt improvizate fiind construite doar din crengi împletite și frunze.
Femeile stau separat de vânători, iar întregul trib depinde de succesul vânătorii. Așa se explică faptul că de față la întâlnire, erau numai bărbați, femeile și copii având altă așezare. Sunt grupați pe familii iar numărul membrilor tribului ar fi în prezent de 1000 persoane.
Cum a decurs vizita.
Un grup de 5-6 vânători stăteau la taclale în jurul unei vetre de foc, din care mai fumegau câteva lemne.
Unul dintre vânători a făcut o mică demonstrație de mânuire a arcului, chiar ne-a îndemnat să îl încercăm trăgând asupra unei ținte improvizate într-un copac din apropiere.
Între timp, a sosit de la vânătoare unul din membrii tribului, cărând în spate o maimuță babuin, cam cât un iepure. Cei de față au întețit focul punând câteva lemen, iar deasupra a fost pusă prada timp de câteva minute, doar pentru a se pârli blana. Maimuța a fost luată de pe jăratec, curățată puțin de blana rămasă, și apoi disecată și împărțită celor din jurul focului. Cei prezenți au consumată crudă! Mi-am dat seama că membrii tribului consumă carne crudă, iar mai apoi am aflat că ei consideră gătitul la foc pierdere de timp și un lucru inutil. Dar acesta e modul lor de viață, pe care nici timpul și nici o guvernare nu au reușit să îl schimbe.
După prezentarea modului de viață, a tehnicii de vânat și a modului de confecționare a arcului și a săgeților, am fost invitați să îi urmăm la vânâtoare.
Zis și făcut; i-am urmat îndeaproape pe unii din membrii porniți la vânătoare pornind împreună cu ei prin hățișul dens și pe un teren accidentat, plin de bolovani. S-au împrăștiat rapid, iar la un moment dat au dispărut din raza vizuală. Undeva, am auzit zgomote dint-un tufiș mai dens, dar am observat doi mici vânători care încercau să captureze vreun anumal mic ce se ascunsese în acel loc. Am așteptat să văd despre ce este vorba, dar după vreun sfert de oră micii vânători au renunțat, așa că ne-am continuat ,,vânătoarea,, cu ceilalți membrii ai tribului. După aproximativ o oră de urcat și alergat prin hățișuri, demonstrația de vânătoare a luat sfârșit, fiind capturată ( din fericire!!) doar o pasăre.
Hadzabe mănâncă babuini, păsări, antilope şi bivoli, toate vânate de către bărbaţii tribului cu ajutorul săgeţilor, al căror vârf este înmuiat în seva otrăvitoare a unui arbust ce crește în zonă. Vânătoarea durează aproximativ cinci ore, în rest bărbații se odihnesc sau confecționează arcuri și mici obiecte.
Membrii tribului Hazdabe nu sunt prea comunicativi și este nevoie de un interpret deoarece vorbesc un dialect aparte, neinteligibil ( considerat de specialiști drept cea mai veche limbă din lume ). Fiind ultimul trib de vânători din Tanzania, se bucură de protecția guvernului și au primit drept de a vâna animale, ce-i drept, prin folosirea arcului și a suliței confecționate artizanal.
Cum spuneam, hrana tribului depinde de vânătoare însă aceștia sunt și culegători, în special femeile au sarcina căutării de fructe, ouă, diverse rădăcini. Un alt lucru interesant este tehnica folosită de bărbații tribului la adunarea mierii de albine din stupii aflați în copacii înalți, mai ales baobabi, unii membrii fiind desemnați,, vânători de miere,,. Tehnica de adunare a mierii este interesantă deoarece înfig câte o țepușă în trunchiul arborelui, și tot așa până ajung la stup, nefolosind scară sau frânghii.
Deși duc o viață extrem de simplă, boșmanii Hadzabe oferă regiunii o prezență umană plină de suflet. Drept dovadă, înainte de a ne despărți, aceștia și-au luat rămas bun printr-un dans indigen, la care au participat bărbați, dar și femei și copii.
Experiența întîlnirii cu aceștia a fost plină de acțiune. Garantat!
Interacțiunea cu triburile indigene ce mai există azi în Tanzania, nu doar cu Hadzabe, este acel tip de întâlnire unică, care, pe lângă lecții de supraviețuire, te face să îți pui întrebarea: unde ne situăm de fapt noi, oamenii, în lanțul trofic? ( nu doar în sens propriu, adică ce consumăm fizic, ci mai degrabă ce și cum consumăm în relația cu ceilalți ).
Mergând mai departe, am ajuns pe teritoriul Tribului Datooga.
Cum a decurs această vizită și ce am văzut aici.
Tribul Datooga ar putea fi definit sintetic prin două cuvinte: frumusețe și sălbăticie.
Malurile lacului Eyasi reprezintă ultimele meleaguri locuite de Tribul Datooga.
Femeile Datooga sunt frumoase și grațioase, unele dintre ele purtând în jurul feței tatuajul tradițional în formă de mască. Tribul se diminuează constant, fie ca urmare a politicilor guvernamentale, care favorizează căsătoriile mixte între diferite etnii, școlarizarea, care anulează tradițiile locale, imigrarea altor grupuri pe pământurile lor, dar și datorită ratei mortalității infantile extrem de ridicată.
Datooga sunt o populație foarte interesantă, își păstrează vii tradițiile și credințele și construiesc satele exact așa cum au făcut strămoșii lor.
Acest trib trăiește într-un loc arid, cu vegetație rară și fără sursă de apă. Nici o urmă de civilizație. De infrastructură nu poate fi vorba, am mers pe un drum bătătorit plin de denivelări, evident, cu mult praf. Din loc în loc, prin desiș, se zăresc câteva capre și vaci africane.
De la depărtare, așezarea Tribului Datooga pare un maldăr uriaș de crengi, acesta fiind de fapt gardul în formă circulară, care datorită densității crează o barieră de netrecut atât pentru animale cât și pentru oameni. Un loc gol ține loc de intrare.
Intrăm în ,,curtea,, așezării și se obervă din prima că sunt semi-nomazi deoarece, spre deosebire de Hadzabe, aceștia au case mai solide, ridicate din bețe lipite cu pământ, bălegar și piei de animale. Un lucru interesant la aceste case este forma dreptunghiulară și acoperișul plat, fără geamuri, interiorul fiind foarte întunecos existând doar o intrare.
Femeile din trib ne întâmpină cântând un cântec de bun venit, căci vizitatorii Datoga sunt sacri, cred că aduc noroc și prosperitate satului și sunt fericiți dacă îi vizitează cineva. Stăm la rând pentru a face poze! Iar familia extinsă are răbdare până toți cei din grupul nostru imortalizează momentul.
Datooga sunt poligami, un bărbat având mai multe neveste, cele căsătorite fiind îmbrăcate diferit, cu fuste sub formă de franjuri și poartă ornamente bogate. Șeful tribului, îmbrăcat într-o togă de culoare neagră ne întîmpină destul de sobru, poate doar pare datorită culorii straielor sale ori a staturii impozante, fiind printre cei mai masivi din acea așezare. Femeile sale, de diverite vârste, destul de zâmbitoare, cu excepția unei tinere, care a stat mai mereu îmbufnată.
Ce frapează este culoarea ochilor și trăsăturile fine ale feței femeilor, în ciuda condițiilor vitrege în care își duc traiul și a tatuajelor tradiționale ce urmează un anumit tipar. Aceste tatuaje faciale sunt de fapt mici tăieturi cicatrizate și nu au nici o legătură cu tehnicile de ,,înfrumusețare,, din lumea modernă, ci sunt făcute cu scopul de a se distinge de femeile din alt sat sau altă familie. Această tradiție tinde a se pierde cu noile generații, contrar avântului chirurgiei estetice din zilele noastre.
Câteva cuvinte despre modul de viață și cum supraviețuiesc acești oameni.
Casele de locuit sunt destul de spațioase, cu o zonă de dormit și una de gătit și mâncat.
Porumbul alb este măcinat de femei pentru făină printr-un procedeu manual, folosind două pietre, asistând și la o mică demonstrație acompaniată de cântece tradiționale. Extrem de interesant și autentic.
Am apucat să observ și ,,oalele,, agățate pe pereți: dovleci de diferite dimensiuni și forme: cei mai lungi și îngusti dovleci sunt folosiți pentru depozitarea și transportul laptelui, cei mai mari și rotunzi pentru a colecta apă, în timp ce dovlecii mari tăiați în jumătate, pentru a obține castroane, sunt folosite pentru mulgerea vitelor sau pentru a conține alimente, în cele din urmă cele mai mari dintre ele sunt folosite pentru a produce ,,lichiorul de jesuda,, preparat din agave, apă și miere, lichior ce este folosit doar la ceremonii.
Datooga sunt în principal crescători de vite, capre, măgari, dar sunt și meșteșugari ai fierului.
De fapt, sunt un popor de fierari iscusiți după cum aveam să văd, bărbații confecționând diverse unelte și bijuterii, ce sunt schimbate cu produse la alte triburi sau vândute turiștilor.
Am avut ocazia să asist la confecționarea unor obiecte din fier după metode rudimentare, produsele fiind foarte estetice și calitative. Brățări de diferite forme și modele stăteau expuse pe standul improvizat din crengi, fiind oferite spre cumpărare.
Vârfurile pentru săgeți confecționate aici și vândute tribului – vânător Hadzabe în schimbul mierii sau mai recent, al banilor, sunt echipate cu o serie de cârlige ce nu permit animalului să scoată săgeata odată ce este lovit. Și aceasta le face unice și extrem de căutate.
Datooga duc o viață simplă, pașnică, departe de lumea civilizată, încercând să conserve cât mai mult din tradițiile culturale proprii, ce îi disting de alte triburi din zonă.
Cu ce am rămas după această vizită?
Pentru mulți, frumusețea are o definiție foarte restrânsă. Ei privesc la frumusețea fizică a celorlalți sau la ceea ce este în mod evident frumos pentru majoritatea, în ansamblu.
Învățarea să apreciem această frumusețe poate avea calitatea vieții noastre, deoarece suntem capabili să privim mai profund și mai semnificativ la oamenii și lucrurile din viața noastră.
Pentru a fi frumoși, nu trebuie decât să fim noi înșine!
