Călătoria mea spre parcurile de safari a inclus inevitabil și unele opriri în diferite așezări situate între poalele muntelui Kilimanjaro și Valea Marelui Rif, ocazie numai bună de a lua contact cu oamenii locului, de a vedea pe viu cum trăiesc și care sunt ocupațiile principale.
Mă simt datoare să împărtășesc câteva experiențe din zona orașului Karatu, situat la întretăierea rutei spre Serengeti, Manyara, Tarangire, Ngorongoro precum și mica localitate Mto Wa Mbu, de pe malul lacului Manyara.
Viața rurală din estul și centrul Africii nu este deloc ușoară, cum de altfel nu este ușoară nici în alte colțuri de lume, având însă farmecul ei, existând zone neatinse de tehnologie și tocmai de aceea păstrează un aer arhaic, încremenit parcă în timp.
Am vorbit despre zona muntelui Kilimanjaro cu ocazia vizitei în satul Materuni, unde, principala ocupație sunt culturile de banane și de cafea, iar în zona mai joasă, cultura diverselor legume. Acest lucru l-am observat și în orașul Moshi, unde am nimerit în piață. Fructe, legume vândute direct din roaba cu care au fost aduse de cultivatori. Practic, are loc un schimb de produse, doar câteodată se plătește cu bani ceea ce cumperi. Deși era aglomerație mare, lumea colorată și gălăgioasă te intrigă și mai mult.
Tarabe cu diverse obiecte amestecate, de la încălțăminte, fructe, coșuri, trestie de zahăr, până la obiecte de mic mobilier. Străzile destul de prăfuite, doar arterele principale fiind astfaltate. O comunitate mică care își duce traiul din ce produce, deoarece situația economică este deficitară.
Transportul pe distanțe mici se face cu boda-boda, un fel de triciclu motorizat, pe post de taxi, iar pe distanțe mai mari cu binecunoscutele dala-dala, asemănătoare microbuselor.
O întâmplare interesantă as spune, a fost cea în care șoferul nostru a fost oprit de un polițist. Inițial nu am înțeles care este motivil, crezând că este un control de rutină, dar din discuția aprinsă dintre aceștia, am înțeles că șoferul a încălcat o normă de circulație, polițistul venind la mașină cu un telefon pe care era înregistrată viteza cu care șoferul a trecut la o intersecție de drumuri. Deși inițial șoferul a contestat cele spuse de polițist, fiind pus în fața dovezii a ceea ce s-a întâmplat, a predat actele polițistului, care a completat așa zisa amendă direct pe telefon, a adus un POS iar șoferul a achitat amenda pe loc, cu cardul. Simplu și cuprinzător. Fără drept de a contesta și fără cheltuieli suplimentare.
În zonă mai erau culturi de porumb sau floarea soarelui. Mici comunități de-a lungul drumului, femei ducând pe creștet diverse lucruri, saci cu semințe ori făină, coșuri cu fructe. Ateliere de mobilă cu piesele expuse direct la stradă, sau ateliere de reparații a motocicletelor ce le-am întâlnit peste tot.
Locul în care copii fug la școală.
Am nimerit în plin an școlar la Școala primară din Moshi, Tanzania, o școală de stat cu 1200 elevi, incluzînd copii preșcolari( cu vîrsta cuprinsă între 5-7 ani) și cei din ciclul primar( cu vîrsta cuprinsă între 7-14 ani).
Din cauza stării materiale, copii africani ştiu că singura lor şansă spre o viaţă mai bună este şcoala.
Pe panoul indicativ de la intrarea în școală, stă scris:
Elimu ni misingi wa mandeleo/Educația este baza dezvoltării
Juhudi maarifa ni maendeleo /Cunoașterea efortului este progres
Elimu ni ukombozi-Educația este eliberare
Am fost întâmpinați la intrare de câțiva zeci de copii, toți putând cu mândrie uniforma școlară, cu fețele numai un zâmbet.
Am avut parte de o mică reprezentație artistică, după care grupul masiv de copii s-a împrăștiat prin curtea școlii. Școala avea mai multe clădiri răspândite, asemătoare unor hale mai mici, iar în interior unele nu sunt compartimentate, dar fiecare clasă își vede de treaba ei, fără a deranja pe ceilalți.
Curtea plină de copaci verzi și umbroși, sub care am zărit bănci cu câte un elev, rezolvând diverse teme. Direct sub cerul liber. Pentru ei era ceva normal, după o scurtă privire spre noi, și-au continuat activitățile ca și cum nu eram acolo. M-am apropiat și am remarcat că scriau cu un creion obișnuit, spunându-mi că aveau un caiet pentru toate materiile, iar cărțile aparțin școlii. Fără pixuri speciale, tablete sau tablă inteligentă.
Înainte de a fi primiți de directorul adjunct, am dat o tură prin curtea școlii, destul de îngrijită, cu cișmea pentru apă și cărări bătătorite de micile piciorușe, în loc de trotuare.
Zărind o ușă întredeschisă am intrat să văd despre ce este vorba. Nimerisem la cantină, unde se pregătea prânzul. Dar despre ce prânz era vorba aveam să aflu la întâlnirea cu directorul adjunct al școlii. Ni se spun câteva lucruri despre sistemul educațional tanzanian, cel de stat funcționând dual cu cel privat, diferența fiind ceea ce se predă, practic programa școlară, iar costurile sunt la fel de mari pentru familia elevului.
Din păcate, puține familii au posibilități materiale ce implică educația copiilor, chiar într-o școală de stat, iar copiii care merg la şcoală se consideră norocoşi şi încearcă să aibă rezultate cât mai bune. Unii mănâncă o masă pe zi la cantina școlii. Așa am aflat despre ce prânz era vorba: o jumătate de cană de mămăligă fluidă, iar în zilele bune primesc și un biscuit. Fondurile școlii sunt insuficiente, însă toți copii sunt tratați în mod egal, având șansa unui viitor mai bun. Suntem invitați să facem donații pentru a susține educația cătorva copii. Am lăsat fiecare 20-30 dolari. În plus, câteva cadouri aduse din țară, mingi, rechizite. Câtă bucurie!
Copii sunt bucuroși pentru fiecare dar primit, iar dacă pentru noi este un lucru nesemnificativ, pentru ei reprezintă o adevărată comoară. Unele școli nici nu au gard, tocmai pentru că acolo copii își doresc să învețe, să meargă la școală, nu invers. În astfel de locuri, copiii iau şcoala în serios, deoarece educația schimbă vieți.
Zâmbetele școlarilor surprinse în câteva cadre, nu lasă loc de comentarii. Doar de învățăminte!
Orașul Karatu dă numele districtului unde se află, fiind locul de plecare în parcurile de safari al călătorilor veniți din toate colțurile lumii. Și aici principala ocupație este cultivarea bananelor, precum și activități legate de turism, mici ateliere de manufactură a obiectelor din lemn și cunoscutele tablouri pictate cu tematică africană.
Dacă la noi există ,,casa cu lei,, ( arhitectonic vorbind ) aici am întâlnit,,casa cu maimuțe,,. Deși are statut de oraș, încă există aici oameni care își cară singuri apă, neexistând sistem de alimentare.
Orașul se remarcă prin pământul roșu specific zonei, acel roșu aprins care acoperă întreaga zonă, dându-i o aură aparte.
Mica localitate Mto Wa Mbu este un sat de agricultori și meșteșugari, extrem de animat dar și extrem de sărăcăcios. Am întâlnit aici multe locuințe improvizate din bețe lipite cu pământ, oameni conviețuind cu găini, capre, vite. Principala ocupație este cultivarea orezului, fiind în vecinătatea lacului Manyara există un sistem de irigat care se pare că este prielnic culturilor de orez.
Se cultivă intens banane, aici vizitând o mică plantație, proprietarul ne explică că practic nu doar fructele pe care le știm cu toții se folosesc ci și frunzele bananierilor inclusiv cele de pe trunchi, la diverse împletituri sau ca acoperiș. Mai departe, am ajuns la un localnic ce produce bere din banane, evident printr-un procedeu artizanal. Bananele foarte coapte se pun la fermentat, apoi se alege berea de pe drojdie și se decantează, fiind consumată imediat sau chiar păstrată în sticle. Am gustat din lichidul obținut la prima fermentare, însă pe mine nu m-a impresionat, și pot să spun că nu are nimic în comun cu bananele, semănând mai mult cu mustul fermentat de la noi.
Orășelul are și mici ateliere de manufactură, chiar am vizitat atelierul de sculptură în lemn, totul se face manual de către localnici, iar obiectele rezultate sunt oferite spre vânzare la tarabele improvizate, unde evident, totul se negociază. Există multe locuri în care se vând cunoscutele picturi cu motive africane, și am avut plăcerea de a trece pe la atelierul de pictură naivă din sat, cu expoziție direct sub cerul liber, chiar în mijlocul plantației de banane. Cei ce doresc pot să cumpere aceste picturi, unele fiind de dimensiuni foarte mari, dar la un preț extrem de accesibil. Pe lângă talentul nativ, și munca acestor oameni trebuie răsplătită cumva, iar pe lângă un suvenir plăcut din aceste locuri care să ne înveselească locuințele, putem fi mulțumiți că cel puțin o familie are asigurată masa o bucată de timp.
A fost o experiență interesantă( chiar dacă nu în totalitate nouă pentru mine) am întâlnit aceiași oameni calzi, zâmbind dincolo de nevoile și lipsurile de care poate că nici nu este nevoie.
